Manastirea Caraiman – Busteni

Am descoperit Manastirea Caraiman acum mai bine de 10 ani. In drum spre Telecabina din Busteni am zarit un indicator si am decis sa-l urmam. Nu am regretat nicio secunda urcusul un pic anevoios. Mai ales ca asta se intampla vara... drumul pana la Manastire este destul de ascuns sub coroanele brazilor si deci, racoros. Ne-am bucurat de fosnetul lor, de mirosul coniferelor si de susurul apei care curge lin. Am urcat repede si cand am ajuns la capatul urcusului, peisajul ne-a depasit asteptarile.

Oaza de lumina care ni s-a aratat, splendoarea masivului Caraiman pe fundal si Crucea care parea sa strajuiasca zona ne-au facut sa ne simtim binecuvantati pentru frumusetile pe care le putem admira absolut gratuit si pe care atat de putin le apreciem. Liniste! Atat am simtit pentru aproximativ o ora, atat cat am zabovit pe platou. Am admirat in tacere peisajul, ne-am bucurat de senzatia placuta de eliberare si ne-am rugat pentru cei dragi.

Anul acesta am mers din nou la Busteni. De data aceasta, ca familie, cu un membru in plus. Ne-am facut curaj si am urcat pe jos, cu un copil de 2 ani si 3 luni. Tot prin padure. Tot pe podul peste apa. Tot in liniste. La finalul urcusului, insa, agitatie. Sosea. Trafic. O masina ce livra produse de panificatie dirija intrarea pe poarta manastirii, ca sa poata executa manevre de intoarcere, printre oameni.

Mica biserica din lemn – pe care mi-o aminteam si pe care o cautam in colturile mintii in momentele in care incercam sa ma linistesc din cine-stie-ce stres cotidian – aproape ca s-a pierdut in mijlocul chiliilor nou construite. Curtea mare a noului lacas de cult pare neincapatoare pentru multimea de oameni care s-a aventurat la munte... pe sosea.

Oamenii inteleg momentele de reculegere in mod total diferit unii fata de ceilalti. E clar ca e loc pentru toata lumea. E clar ca nu vom judeca pe nimeni. Numai ca, personal, prefer o oaza de liniste sa-mi incarc bateriile, pentru a putea sa o iau “maine” de la capat cu zambetul pe buze.